– Câți ani ai? 3(?) și cât?
M-a intrebat el în cel mai sincer și inocent mod cu putință.
Iar eu am pus ochii în pământ și i-am spus: 3x, fac 3x+1 curând.
Niciodată nu m-am simțit mai rușinată să-mi spun vârsta. De parcă aș recunoaște o greșeală a ființei mele. De ce, însă?
Venind spre casă am încercat să disec acel sentiment ciudat care mi-a dat târcoale azi. De ce să mă simt vinovată de vârstă pe care o am?
Probabil faptul că el a inclus în întrebarea lui și o estimare (destul de corectă, de altfel) a fost ceea ce m-a speriat defapt.
Pentru că el a ghicit, citind pe trupul meu, o vârstă pe care eu încă nu doar că nu mi-o asum, dar nici nu pot să o înteleg.
Probabil rușinea vine din durerea faptului că mintea mea, încă mă vede/traduce în sufletul unei tinere, proaspăt ieșită din adolescentă, însă corpul tradează. Acel rid de pe frunte se adânceste tot mai mult și pare că nimic nu poate să îl relaxeze. Ochii au început să își piardă din acuitatea de vultur cu care se lăudau până de (foarte!) curând. Cicatricile de pe trup si cele din suflet se înmulțesc, însă drumul nu se face mai ușor și nici durerile nu sunt mai puține. Ai crede că de la o vârstă poveștile încep să se lege și să aibă un sens, dar în realitate, e fix invers. Poveștile se complică și finalul se pierde în ceață împărțit în aproape înfinite variante, toate noi, necunoscute și uneori neplăcute.
Tot așa, ai crede, că atunci când ajungi adult, vei avea forță inifinită să răzbați prin toate dificultățile vieții și la final de zi, să ajungi precum un Superman, într-un loc pe care să îl simți acasă, așteptat cu caldură în suflet și imbrățișări. Dar în realitate, sunt zile în care nu ai putere nici măcar să speli amărâta aia de cană ce stă în chiuvetă de 4 zile. Singurătatea apasă și te bucuri dacă reușești să uzi planta suficient cât să nu moară, știind că în frunzele ei stă ultima dovadă a nivelului de responsabilitate pe care îl ai ca adult.
Doare să știi că au trecut atâția ani si tu încă nu reușești să îți faci părul să stea cum trebuie, să îți asortezi hainele într-un mod decent, sau să îți asortezi un partener care să fie pe croiala ta…
Cum să mă pot simți mândră de vârsta pe care o am atâta vreme cât am ajuns la ea, dar ea nu este în mine. E ca un contur fără context. Marginile mi-au ajuns la 3x, dar încă sunt atââââââât de multe spații goale de umplut! Și din păcate nimeni nu poate să oprească creșterea conturului…însă viteza mea de colorat în interiorul lui nu este suficient de crescută încât să îi pot face față.
Forme. Contururi. Etate.
Life through my eyes 