Acel ceva de regula e o gaura uriasa, o groapa. O groapa neastupata in care cineva ar putea cadea sau s-ar putea accidenta.

Nu se stie cum s-a format sau cine e de vina. E acolo..Pur si simplu..Problema e ca nimeni nu se incumeta sa o repare. De ce ar face-o, in fond? Cine ar sari sa astupe sau sa repare greseala altuia? Cine vrea sa depuna acest efort? Nimeni..

Dar e o gaura acolo…O gaura care in preajma intunericului ar putea cauza accidente…Tot la fel, sufletul meu ar putea provoca pagube. Nu maini sau picioare. Ci buze rupte, buze sfasiate, buze lovite…Accidente violente ar putea provoca acea gaura nesemnalizata corespunzator… capul este cel mai expus. Si o data capul pierdut, restul corpului nu mai asculta…

Am stors un moment de fericire din faptul ca am putut sa pun 2 cartofi si 2 oua pe o masa de branza, toate intr-o cutiuta prea stramta, prea mica. Am aplicat putin din tetrisul exersat zilnic in copilarie, produselor brute din realitatea uda. Simteam nevoia sa imi injectez acel minim de fericire, pentru ca stransoarea zilei de azi ma seaca.

Poate e de vina cordeluta care imi sta strans pe cap. Poate sunt de vina colegii care imi invadeaza prea tare spatiul personal. Poate e tinuta mea prea office care imi strange din fiinta. Poate e stomacul plin de cafea si fara mancare care ma strange.Poate sunt toate gandurile care se incapataneaza sa stea invalmasite in mintea mea si refuza categoric sa se lase aranjate.. Poate e sufletul plin de dor care ma strange.Poate e timpul. Poate sunt toate. Poate esti doar tu cel care ma strange de timp si suflet. Sau poate nu…

Am sa aplic fericirea in etape.

Etapa 1. Stabileste-ti o dorinta perfect realizabil : Vreau o ciocolata.

Etapa 2. Indeplineste-ti dorinta perfect realizabila :  Mananc o ciocolata.

Etapa 3. Bucura-te de indeplinirea dorintei, si savureaza fericirea.  : Realizat!

Imi permit sa pun aceasta intrebare in numele tuturor celor care simt ca mine. De ce prezentul e mereu atat de lipsit de dorinta? De ce atunci cand Ne-a creat, Dumnezeu a uitat sa puna pe infinit optiunea de a putea iubi pe cel de langa? De ce dragostea ~dureaza doar 3 ani~..vorba aceea?

Ma sting incet intr-un prezent gol. Ma simt ca un trofeu. Admirata, poleita in aur pe dinafara, dar intotdeauna goala pe dinauntru.

Mi-am (re/)descoperit pasiuni..Pe unele dintre ele le declarasem in moarte clinica. Si totusi, cu ajutorul unui suflu proaspat de viata, curaj si un pic de nebunie, am ajuns sa scot din mine lucruri care nu credeam ca mai exista.

Acestea sunt pasiunile mele (reinnoite):

Bici, Desen,Foto, Gatitul si…R- cel care a facut posibil ca toate aceste pasiuni sa renasca in mine. Multumesc.

Noi pasiuni…. Noi…..noi doi.

Cădere
un val ma izbeste
de durere nu strig..!
o soapta-mi sopteste,
nu pot sa o prind.
si vreau sa vad o stea cazatoare
un inger decade, se ineaca
incet…
si valuri doboara
cuvantul cel drept.
buze lipite se hranesc
cu prea multe..
carne din carne
suflet din suflet
“nu pot sa inot nu pot sa respir
ma-nvaluie sursa de viata si mor
omorata de insusi viata
si ma-nec
de uscaciunea ta”
pierdut si umezit se zbate
in largimea cruzilor ape
aripile incet i se lasa
in nefiinta
el cade
ca intr-o plasa
de ce a cazut?de ce a murit?
de ce m-ai uitat?de ce m-ai iubit?

eu am venit
tu ai plecat
si te-am vazut
in departare
si m-ai chemat
apropiere
dar
eu am venit
tu ai plecat

tu ma iubesti iubit
iubeai
eu te iubeam
iubit
iubesc
desi mi-e greu sa ma dezmeticesc
tu ma iubesti
iubit
iubeai??….

iluzii 2
si ma uit in decadenta
nu mai am unde
sunt la fund
dar pe ce stau oare?
pe umilinta..
si tot ce am vrut
a fost sa zbor
aripile sa le ridic
dar am cazut in gol.
iluzia ta ,imaginea ta
esti inger ori demon?…
sunt eu prea sus orbita de prea multa lumina?
sau prea jos ratacind in intunericul tacut..
nu pot sa vad nu pot sa aud
unde-ai plecat?
de ce te-ai dus?

cuibul
in viata ta eu nu voi fi
decat o randunica ratacind
caci poposind pe ale tale brate  calzi
si ocrotitoare
am simtit protectia ce o oferi
de razele arzatoare
dar ochii mei erau orbiti
de a ta splendoare
si nu vedeam urmele lasate
de alte suflete
ratacitoare
ce au poposit la umbra si caldura ta
si nu vedeam un cuib ..
ce inca e in asteptare
si l-ai pastrat
si vad cum inca golul lui te doare.
asa ca stau
o zi sau doua
dar am sa plec
cand vantul iar ma va chema.
caci cuibul acela..
prea ma tenta ..insa nu aici..
aici ..nu-i casa mea.

Fara nici un fel de editare. Luate din trecut si lipite pe un prezent virtual. Cu toate imperfecțiunile aferente.

Mi-am concentrat toata atenția, dragostea și dedicația pe acel trandafir sălbatic pe care speram să-l îmblânzesc…

M-am ales cu multe zgârieturi, am avut parte de multe eșecuri și suferințe, și până la urmă, toate au fost în zadar..Nu poți să te pui cu legea firii. și nu poți să înlănțui ceva a cărui menire e să fie liber.Am avut parte și de momente de fericire, frumusețe și pentru asta nu regret nimic.

Dar totuși, în acest moment, nu pot să ma opresc din contemplatul propriului meu spațiu de investiții. Privesc cu surpindere, plăcere și puțină rușine, la ceea ce răsare în jurul meu. De-a lungul timpului, de fiecare dată când reveneam în grădină, mai scăpam pe jos câte un bob cules de pe drum.Semințe de tot felul, mici, mari, colorate, uscate sau pline….Le dădeam drumul după ce ajungeam acasă, să cadă în voia sorții. Nu mă uitam înapoi aproape niciodată, îmi aminteam doar, din când în când de forma unora dintre ele.

Acum însă , stau și privesc cu uimire cum din acele semințe pe care eu le gândeam pierdute, răsar, mugurii de viață. Și sunt acolo să îmi încânte privirea, să îmi aline sufletul, să îmi arate cât am fost de nepăsătoare față de restul.

Iertați-mă.

În goana mea nebună, nu m-am gândit niciodată că voi putea vreodată avea mai mult decât am vrut. Mai mult decât mi-am dorit. Nu am știut că nu sunt…singură.

Și în aceste momente realizez într-adevăr că interacțiunile mele nu au fost niciodată fără nici un rezultat.

Va mulțumesc vouă, tuturor celor care sunteți alături de mine.

Tuturor celor pe care nu i-am așteptat, dar au venit.

Pe care poate eu i-am uitat, dar ei nu pe mine.

Vă mulțumesc. Plec capul în fața voastră, cu rușine, și mulțumire.

Vă mulțumesc.

Sunt făcută KO de propriile mele contradicții. Mă holbez cu ochii de copil șocat la ceea ce mi întâmplă.

Forțată să zâmbesc pentru publicul larg, înțeleg cu adevărat ce înseamnă tragedia unui clown trist.

Nonsensuri. Sunt acoperită de nonsensuri. Pe care trebuie să le înghit. Și nu doar să le înghit, dar și să le diger. Și chiar să le savurez!!

Ce e bine? Clișeu…știu..dar ce e bine??? Ce e normal? Unde se încadrează normalul? Știu că normalul depinde de context, dar ce faci când te trezești Gulliver în Țara Piticilor? Când normalul tăudevine diform….. Când trebuie să te deformezi pentru a te putea adapta?

Să pierzi o parte din tine, poate părea o tragedie. Dar mai mare tragedia e atunci când renegi, refuzi, ascunzi și încerci să omori ceea ce ești pentru a fi fericit….E o contradicție de la sine înțeleasă. Cum să fii fericit dacă nu poți fi tu???!!!

………………………………………….

Una din nelămuririle mele legate de educația copiilor îmbină nevoia mea naivă de dreptate cu (?)maturitatea plictisită dar dedicată a părinților.

Scenariu.

1. Copilul tău vine acasă plângând, că un străin a urlat la el. Te duci la străin, iar acesta stă lângă un obiect personal scump (mașină, alte aparate, etc..) distrus. Copilul spune că a fost un accident, că s-a împiedicat/căzut și că nu a fost intenționat.

Străinul și încă un martor neutru susțin că copilul a stricat intenționat, în ciuda avertismentelor repetate. Ei spun că gesturile copilului indicau faptul că distrugerea obiectului respectiv era chiar scopul acțiunilor. Tu iți știi copilul cuminte, liniștit. Pe cine crezi?

2. Copilul tău de nota 10, cuminte și devreme acasă, dar NU tocilar, face afaceri ilegale, sau alte infracțiuni care îi pot pune libertatea în siguranță, și care dacă sunt descoperite de altcineva, iți pot compromite chiar și ție libertatea. Ce faci?

3.Copilul tău, devenit adult, are o relație de lungă durată cu o persoană. Într-o zi, vine acea persoană la tine și îți spune că a fost înșelat/lovită (in funcție de gen) de copilul tău…..De copilul tău pe care l-ai crescut bine, pe care îl iubești foarte mult,care reprezintă mândria ta. Cum te simți? Cui îi iei apărarea?

Cu mintea mea de acum, de non-părinte, non-mamă, consider că cea mai bună abordare este cea în care adevărul triumfă, iar responsabilitatea cade pe umerii celui care a greșit. Chiar dacă acesta e copilul meu.

Personal, în acest moment, mi se pare inacceptabil faptul că mulți părinți își scutesc copiii de pedepse, și nu îi lasă să își asume responsabilitatea pentru faptele comise…Ba dimpotrivă, chiar îi apără de victimele faptelor copiilor lor. Îi scutesc de vină.

Asta mi se pare revoltător, enervant, nedrept, prostesc, frustrant și total greșit.

Și totuși atât de mulți părinți fac asta…….

………………………………

Nu mă mai recunosc. Nu mai știu cine sunt. Nu mai înțeleg ce e bine. Nici nu mai știu dacă ceea ce fac e bine sau rău. Nu știu nici unde sunt. Aș vrea doar să pot să știu în ce direcție să o iau.

Fluturas

Fluturașul își scutură aripile de poverile aduse de vântul crâncen. Fusese greu încercat. Întors, răsturnat și lovit încerca să își recupereze puterea pierdută. Culorile de pe aripi începuseră să se estompeze.Tremură.

Știa că fusese vina lui. Știa că nu trebuia să se lase ispitit de vântul vesel. Toți îl avertizaseră.

Dar ce frumos se jucau frunzele și florile pe unduirile răcoroase ale vântului. Cine și-ar fi imaginat că totul se va transforma într-un vârtej periculos.

Fluturașul fu tentat de dansul unei albăstrele. Zbură în direcția ei, cercetând de la depărtare îndoirile timide ale gingașei flori.

”Și eu pot să dansez!” își spuse fluturașul. ”Și chiar mai frumos decât ea..”

Se lăsă încet în palma rece a vântului, purtat de curenți.

”Nu te duce!” Strigau gângăniile din jur. ”Nu zbura cu vântul! E înșelător! Te va arunca și te va răni când nu te aștepți!”

”Sunteți geloase..! Nu are ce să-mi facă rău. Știu să zbor! Și pot să am grijă de mine!” Le răspunse cu aroganță fluturașul.

Și uite așa se lăsă dus…Închise ochii, își întinse aripile frumos colorate și așteptă să fie ridicat spre cer.

Vântul îl împingea ușor în sus, îl învârti de câteva ori și apoi iar îl ridică. Fluturașului îi plăcea. Știa că dansa mai frumos decât frunzele și florile.

Era sus, deasupra copacilor când deodată…un vifor rece și tăios îl izbi și îl dădu cu totul peste cap. Nu mai avea echilibru.

Dansul său grațios de mai devreme se transformă într-o încercare disperată de eliberare. Și pentru ca durerea să fie mai mare, vântul lovea florile, biciuia iarba și rostogolea gângăniile care îi ieșeau în față, dar făcea toate acestea cu fluturașul pe el. Fragila insectă  se izbea fără voia ei de restul ființelor, le rănea, scotea petalele din flori… Și bineînțeles că odată cu ele suferea și fluturașul.

După o luptă grea de eliberare, vântul încetă brusc. La fel de brusc cum începuse.

Fluturașul căzu de la înălțime, nemaiavând putere să-și deschidă aripile.

Lipsit de culoare, vlăguit, și rănit atât în exterior cât și în interior pentru răul pe care l-a provocat fără voia sa, fluturașul stătea nemișcat pe pământul umed și rece. Auzi de jur împrejur cum gânganiile vorbeau între ele.

”Vine toamna!Vine frigul, și apoi înghețul”

Fluturele încerca să se ridice. Dar nu mai putea. Culoarea frumoasă de pe aripi îi păli. Nu mai avea cum să se întoarcă. Nu mai avea nici unde. Rușinea ce ar avea-o de înfruntat față de toți cei care îl avertizaseră era prea mare. Știa că greșise.

Așa că rămase acolo.

Stătea nemișcat pe pământ, așteptând să vină frigul.

Știa că sfârșitul se apropia…Chemă pământul să-i fie pătură….

Am și eu micul meu depozit în care îmi introduc cât de des pot, câte un firicel în plus.

Și totuși, … sunt unele momente în care îmi doresc să nu știu atâtea.

Sunt zile în care aș vrea să nu fiu așa curioasă, să nu aflu lucruri pe care nu vroiam să le știu. Uneori, îmi e ciudă pe mine că observ detalii, gesturi, sau priviri pe care aș dori să nu le pot interpreta. Aș vrea să pot să cred tot ce îmi spun ceilalți. Să merg orbește pe drumul indicat de ei.  Doamne, ce bine ar fi dacă aș putea fi suficient de ignorantă încât să nu-mi cunosc defectele. Să nu-mi știu defectele fizice, labilitățile psihice, și mai ales să nu știu cum toate acestea îi afectează pe cei din jurul meu. Sau mai bine, să nu știu că există remedii. Să nu trebuiască să-mi fac mustrări de conștiință când nu reușesc să îndrept ceea ce se putea îndrepta cu puțină perseverență sau ambiție. NU, nici să nu știu ce înseamnă aceste două cuvinte. Ambiție..?! Perseverență…? Ce înseamnă toate astea?  Aș vrea să pot merge prin această viață cu capul mereu sus, mândră de inconștiența mea. Orgolioasă pentru defectele pe care nu mi le cunosc, și astfel, pe care nici nu încerc să le îndrept.  Să nu trebuiască să știu care ar putea fi consecințele faptelor mele. Universul să se rotească tot, doar în jurul nevoilor și dorințelor mele.

Să nu văd răutatea, să nu văd minciuna, înșelăciunea, cruzimea, ignoranța cruntă care ne învelește, să nu știu cum ar trebui să fie, să nu cunosc, să nu fiu curioasă, să nu vreau mai mult.

Uneori obosesc. Mă satur. Uneori vreau doar să ma fac mică, să mă ascund, să închid ochii, și toate simțurile mele să orbească iar eu să intru într-un soi de comă care să-mi înlocuiască depozitul de cunoștințe cu un plin de ignoranță,  un vid salvator, și deloc dureros…

Pentru case și bogății plătești impozite.

Și cunoștințele au impozitul lor…

Tu trebuie să fi tare. Când eu lovesc, tu trebuie să nu simți.

Când eu nu pot să fiu gentilă,

când sunt nervoasă,

când îmi revărs supărările și frustrările,….

când plâng,

tu să nu te sperii.

Nu poți să fi mai slab ca mine. Îți interzic să mă lași să decad.

Nu ai voie să plângi în fața mea. Decât de dor.

Și chiar și atunci, să caut eu lacrimile din ochii tăi.

Nu ai voie să plângi când eu te părăsesc……

Pentru ca ochii tăi trebuie să fie uscați, să poată vedea când eu vin, când eu mă întorc.

Și brațele să fie puternice, când mă cuibăresc în ele, vinovată…

Fi tu puterea mea.

Când îmi revărs slăbiciunile, instabilitatea și veninul,

Când suferința mea se transformă în pumni, palme sau reproșuri,

tu lovește-mă cu privirea.

Mustrătoare, puternică, dominatoare…

Arată-mi unde stă puterea. A ta. A mea.

A noastră.

Strânge-mă de mână când alții mă rănesc

Nu da în locul meu, dar nu mă lăsa nici să fug.

Fi tu puterea din spatele meu cu care pot înfrunta o lume.

Dă-mi avânt când vreau să zbor,

dar nu prea mult… să mă îndepărtez de tine.

Tot la tine trebuie să mă întorc.

……

Când eu uit să iubesc, fii tu iubirea mea,

Iubește și pentru mine.

Dar niciodată să nu cazi în fața mea.

……..

Sunt un copil încă.

…….

Am și eu puterea mea.

Și răbdarea, și înțelegerea, și dragostea.

Dar le-am depus toate la tine.

Acolo,

Unde se află și sufletul meu.

La tine.