Cand esti, dar nu esti

cand apa din pahar imi atinge buzele si apoi limba uscata,
cand apas tastele inerte ale laptopului de la job,
cand imi tai coltul unghiei imperfect
cand apas clanta usii de la bucatarie,
cand dau volumul sunetului mai incet,
cand imi pun piciorul in slapii vechi,
cand ma privesc in oglinda rotunda din baie,
cand ma lovesc in dulapul din bucatarie,
cand imi scapa o furculita din mana,
cand stau agatata de manerul din autobuz,
cand urc si cobor trotuarele din oras,
cand merg pe strada si nu pe trotuar cu bicicleta,
cand privesc strazile nefinalizate, in santier,
cand stau la stop,
cand ocolesc oamenii,
cand ma intalnesc cu prietenii
cand ma uit in vitrinele magazinelor,
cand imi privesc mainile cu pielea lor sensibila
cand imi descopar vanatai noi,
cand vreau sa ma pensez, apoi nu vreau si apoi  vreau din nou,
cand imi usuc parul zburlindu-l
cand ma uit la canapea,
cand astept telefonul sa sune,
cand mi se opreste inima in loc daca primesc un mesaj
cand imi verific mailul si e un mail nou,
cand ascult radioul si se fac dedicatii,
cand respir,
cand privesc,
cand exist,
ma gandesc la tine…
Pentru ca te simt, respir, vad,  in toate ,
si nu esti nicaieri..

 

Tu nu vei stii…Ei nu vor intelege

Tu nu stii ca in aceste randuri stai ascuns. Vei citii, probabil, dar nu vei stii unde esti.

E prima seara furtunoasa a primaverii mele si gandurile imi bat cu forta in ochii care nu vor sa se deschida, ca un vant puternic care ameninta sa sparga geamurile stravezii.

Mi-e dor de treimea mea…Mi-e dor de jumatatile tale. Mi-e dor de lumea noastra ascunsa acuma intr-o nuca ingropata in pamant.  Tu nu vei stii ca zi de zi caut acea nuca in pamant la fel cum iti caut jumatatea care imi lipseste treimii mele.

Voi nu veti intelege si nu veti stii niciodata cum 5 + 1 inseamna 1.

3 de la mine, 2 de la tine si unul din exteriorul tau. Si toate astea fac 1.

Faceau.

Acum suntem doar 1+1. 1+1=2.

Atat de simplu, atat de evident, incat chiar si o cartita ar vedea-o.

Voi toti ceilalti, veti citii fara sa intelegeti nimic din ce se vede. Regulile sunt facute pentru cei care au invatat sa scrie cu cerneala transparenta. Pentru cei care au adunat litera de litera pentru a crea textul perfect…pentru cei care au incaput in gradina cu ziduri inalte si cu iz de ceapa…

Si totusi, tu nu vei stii unde esti aici. Tu nu vei stii pentru ca nu vei citii. Pentru ca nu mai citesti, pentru ca literele tale transparente s-au transformat in poeme ciudate vizibile pentru universul acesta sec. Ei nu te inteleg, ei nu te vad..ei nu vad 2.Ei nu stiu de 2…! Ei stiu de 1. Unul fals si neadevarat. Unul care sta doar la poarta si priveste. Unul care nu te intampina inauntru..Ei nu stiu, ei nu vad, ei nu cunosc…la fel cum nu vor intelege niciodata cu adevarat sensul acestor randuri…

Iar sensul va ramane pierdut…pentru ca nici Tu, nu vei fi acolo sa-l deslusesti. Chiar daca il stiai..

Creanga uscata in suflet

E o creanga uscata in sufletul meu. Atarna, rupta fiind, si atentioneaza intr-un mod tipic romanesc. Atentie! E ceva acolo!

Acel ceva de regula e o gaura uriasa, o groapa. O groapa neastupata in care cineva ar putea cadea sau s-ar putea accidenta.

Nu se stie cum s-a format sau cine e de vina. E acolo..Pur si simplu..Problema e ca nimeni nu se incumeta sa o repare. De ce ar face-o, in fond? Cine ar sari sa astupe sau sa repare greseala altuia? Cine vrea sa depuna acest efort? Nimeni..

Dar e o gaura acolo…O gaura care in preajma intunericului ar putea cauza accidente…Tot la fel, sufletul meu ar putea provoca pagube. Nu maini sau picioare. Ci buze rupte, buze sfasiate, buze lovite…Accidente violente ar putea provoca acea gaura nesemnalizata corespunzator… capul este cel mai expus. Si o data capul pierdut, restul corpului nu mai asculta…

Despre lucrurile marunte

Ma simt inchisa, constransa si sufocata. Mi-e rusine. Nu am intimitate. Ma simt ca si cum si cuvintele imi sunt furate de sub taste. Vreau sa ma ascund..sub masa…sub mine…in mine.

Am stors un moment de fericire din faptul ca am putut sa pun 2 cartofi si 2 oua pe o masa de branza, toate intr-o cutiuta prea stramta, prea mica. Am aplicat putin din tetrisul exersat zilnic in copilarie, produselor brute din realitatea uda. Simteam nevoia sa imi injectez acel minim de fericire, pentru ca stransoarea zilei de azi ma seaca.

Poate e de vina cordeluta care imi sta strans pe cap. Poate sunt de vina colegii care imi invadeaza prea tare spatiul personal. Poate e tinuta mea prea office care imi strange din fiinta. Poate e stomacul plin de cafea si fara mancare care ma strange.Poate sunt toate gandurile care se incapataneaza sa stea invalmasite in mintea mea si refuza categoric sa se lase aranjate.. Poate e sufletul plin de dor care ma strange.Poate e timpul. Poate sunt toate. Poate esti doar tu cel care ma strange de timp si suflet. Sau poate nu…

Am sa aplic fericirea in etape.

Etapa 1. Stabileste-ti o dorinta perfect realizabil : Vreau o ciocolata.

Etapa 2. Indeplineste-ti dorinta perfect realizabila :  Mananc o ciocolata.

Etapa 3. Bucura-te de indeplinirea dorintei, si savureaza fericirea.  : Realizat!

Noi

Pasiuni..

Mi-am (re/)descoperit pasiuni..Pe unele dintre ele le declarasem in moarte clinica. Si totusi, cu ajutorul unui suflu proaspat de viata, curaj si un pic de nebunie, am ajuns sa scot din mine lucruri care nu credeam ca mai exista.

Acestea sunt pasiunile mele (reinnoite):

Bici, Desen,Foto, Gatitul si…R- cel care a facut posibil ca toate aceste pasiuni sa renasca in mine. Multumesc.

Noi pasiuni…. Noi…..noi doi.

In grădina mea, am plantat…

Sunt un slab grădinar. De-a lungul vieții m-am îngrijit de prea puține suflete pe care le-am răspândit în grădina mea.

Mi-am concentrat toata atenția, dragostea și dedicația pe acel trandafir sălbatic pe care speram să-l îmblânzesc…

M-am ales cu multe zgârieturi, am avut parte de multe eșecuri și suferințe, și până la urmă, toate au fost în zadar..Nu poți să te pui cu legea firii. și nu poți să înlănțui ceva a cărui menire e să fie liber.Am avut parte și de momente de fericire, frumusețe și pentru asta nu regret nimic.

Dar totuși, în acest moment, nu pot să ma opresc din contemplatul propriului meu spațiu de investiții. Privesc cu surpindere, plăcere și puțină rușine, la ceea ce răsare în jurul meu. De-a lungul timpului, de fiecare dată când reveneam în grădină, mai scăpam pe jos câte un bob cules de pe drum.Semințe de tot felul, mici, mari, colorate, uscate sau pline….Le dădeam drumul după ce ajungeam acasă, să cadă în voia sorții. Nu mă uitam înapoi aproape niciodată, îmi aminteam doar, din când în când de forma unora dintre ele.

Acum însă , stau și privesc cu uimire cum din acele semințe pe care eu le gândeam pierdute, răsar, mugurii de viață. Și sunt acolo să îmi încânte privirea, să îmi aline sufletul, să îmi arate cât am fost de nepăsătoare față de restul.

Iertați-mă.

În goana mea nebună, nu m-am gândit niciodată că voi putea vreodată avea mai mult decât am vrut. Mai mult decât mi-am dorit. Nu am știut că nu sunt…singură.

Și în aceste momente realizez într-adevăr că interacțiunile mele nu au fost niciodată fără nici un rezultat.

Va mulțumesc vouă, tuturor celor care sunteți alături de mine.

Tuturor celor pe care nu i-am așteptat, dar au venit.

Pe care poate eu i-am uitat, dar ei nu pe mine.

Vă mulțumesc. Plec capul în fața voastră, cu rușine, și mulțumire.

Vă mulțumesc.

Zborul

Fluturas

Fluturașul își scutură aripile de poverile aduse de vântul crâncen. Fusese greu încercat. Întors, răsturnat și lovit încerca să își recupereze puterea pierdută. Culorile de pe aripi începuseră să se estompeze.Tremură.

Știa că fusese vina lui. Știa că nu trebuia să se lase ispitit de vântul vesel. Toți îl avertizaseră.

Dar ce frumos se jucau frunzele și florile pe unduirile răcoroase ale vântului. Cine și-ar fi imaginat că totul se va transforma într-un vârtej periculos.

Fluturașul fu tentat de dansul unei albăstrele. Zbură în direcția ei, cercetând de la depărtare îndoirile timide ale gingașei flori.

”Și eu pot să dansez!” își spuse fluturașul. ”Și chiar mai frumos decât ea..”

Se lăsă încet în palma rece a vântului, purtat de curenți.

”Nu te duce!” Strigau gângăniile din jur. ”Nu zbura cu vântul! E înșelător! Te va arunca și te va răni când nu te aștepți!”

”Sunteți geloase..! Nu are ce să-mi facă rău. Știu să zbor! Și pot să am grijă de mine!” Le răspunse cu aroganță fluturașul.

Și uite așa se lăsă dus…Închise ochii, își întinse aripile frumos colorate și așteptă să fie ridicat spre cer.

Vântul îl împingea ușor în sus, îl învârti de câteva ori și apoi iar îl ridică. Fluturașului îi plăcea. Știa că dansa mai frumos decât frunzele și florile.

Era sus, deasupra copacilor când deodată…un vifor rece și tăios îl izbi și îl dădu cu totul peste cap. Nu mai avea echilibru.

Dansul său grațios de mai devreme se transformă într-o încercare disperată de eliberare. Și pentru ca durerea să fie mai mare, vântul lovea florile, biciuia iarba și rostogolea gângăniile care îi ieșeau în față, dar făcea toate acestea cu fluturașul pe el. Fragila insectă  se izbea fără voia ei de restul ființelor, le rănea, scotea petalele din flori… Și bineînțeles că odată cu ele suferea și fluturașul.

După o luptă grea de eliberare, vântul încetă brusc. La fel de brusc cum începuse.

Fluturașul căzu de la înălțime, nemaiavând putere să-și deschidă aripile.

Lipsit de culoare, vlăguit, și rănit atât în exterior cât și în interior pentru răul pe care l-a provocat fără voia sa, fluturașul stătea nemișcat pe pământul umed și rece. Auzi de jur împrejur cum gânganiile vorbeau între ele.

”Vine toamna!Vine frigul, și apoi înghețul”

Fluturele încerca să se ridice. Dar nu mai putea. Culoarea frumoasă de pe aripi îi păli. Nu mai avea cum să se întoarcă. Nu mai avea nici unde. Rușinea ce ar avea-o de înfruntat față de toți cei care îl avertizaseră era prea mare. Știa că greșise.

Așa că rămase acolo.

Stătea nemișcat pe pământ, așteptând să vină frigul.

Știa că sfârșitul se apropia…Chemă pământul să-i fie pătură….